Din Malta, cu dragoste!

Mi-aduc aminte că, liceană fiind, mă uitam pe o revistă care promova turismul în ţara cavalerilor maltezi şi mă gândeam la imposibilitatea de a ajunge vreodată acolo.

În vara lui 2006, într-o dimineaţă ne-am suit în avionul care mă ducea către visul meu de a vedea Fereastra Albastră. Nu-mi venea să cred.

Malta, un arhipelag rătăcit în mijlocul Mediteranei. Malta este cea mai mare insula din cele şase. Este pretenţios spus că patru dintre ele sunt insule. Sunt nişte pietricele, fiecare dintre ele gârbovită în spatele unei legende. Malta, unde se afla şi capitala, este cam cât Bucureştiul de mare, cu doar patru sute de mii de locuitori. Urmează Gozo, insula cu un singur semafor, 30 de mii de locuitori, locul în care nimeni nu încuie uşile la care, ba mai mult, uită cheile în broască. Gozo este locul unde Ulise a fost ţinut captiv timp de şapte ani de către Calypso. Urmează Comino pe care locuiesc 3 bărbaţi, crescători de porci într-o fermă. Ultimele trei sunt nelocuite, Filfla, fostă bază militară şi insula migratoare (se deplasează cu 2 centimetri pe an), Cominotto, despre care nu ştiu nimic şi St. Paul, insula pe care au debarcat Sfântul Pavel şi Sfântul Luca. Ultimul, apostolul pictor, a pictat la vremea lui, se zice, pentru maltezi o icoană cu Sfânta Maria şi pruncul ei - „Black Madona”, inspirată de chipul localnicilor.

Este uimitor cum trăiesc aceşti oameni. Locuiesc pe un bolovan lipsit de ape curgătoare, cu foarte puţină vegetaţie. În afară de câţiva leandri şi palmieri care cresc ajutaţi de oameni sau de ploi, doar cactuşi mai poţi vedea. Care au fructe.

În Malta am mâncat singura dată o smochină direct din copac. Aceasta se întâmpla în vecinătatea templelor megalitice Hagar Qim construite în 4000 î.C. Toate clădirile din această ţară sunt construite din însăşi inima insulei, din globicerină, o piatră calcaroasă. Au 64 de cariere. Toate clădirile sunt nevopsite, bej, culoare naturală. Toate, mai puţin de una, clădirea Hilton, în centrul oraşului St. Julien, clădire neiubită de maltezi, tocmai pentru că iese din tipare.

La Valletta, patrimoniu UNESCO, este plină de istorie, totul învârtindu-se în jurul legendelor legate de cavaleri. În Mdina, vechea capitală a Maltei, atunci când intri, simţi că totul încremeneşte. Se intră pe Poarta Tăcerii într-un oraş pietonal, cu străzi extrem de înguste, unde se spune că încă locuiesc urmaşii cavalerilor după care a fost numită insula.

Maltezii sunt foarte credincioşi. Au 365 de biserici, o catedrală şi o co-catedrală. Când se sărbătoreşte hramul uneia dintre ele, clădirea este gătită cu panglici, steaguri, statui în mărime naturală şi mii de flori, iar seara se dă petrecere cu artificii, „La Festa”. Co-catedrala Sf. Ioan ascunde picturile de valoare inestimabilă ale lui Caravaggio.

Marele Port poate fi admirat de pe înălţimile Grădinilor Barracca, singurul loc de pe insulă unde poţi întâlni porumbei. Spun singurul loc, pentru că acolo este o fântână cu apă dulce, construită pentru a da frumuseţe acestor grădini.

În rest, Fereastra Albastră este minunată, iar în peşterile din jurul insulei poţi face scufundări printre peşti, corali şi anemone. În satele pescăreşti poţi găsi sute de bărcuţe cu ochiul lui Osiris, „luzzu” - care să te apere de rele.

Locuitorii sunt veseli şi vorbăreţi. Ciripesc o engleză şuierată şi o malteză din care nu înţelegi nimic. În urma dominaţiei engleze de 200 de ani, au rămas cu şofatul pe stânga şi cu engleza ca limbă oficială. Însă ei, sub numeroase dominaţii de-a lungul istoriei, au luat mult şi de la arabi, malteza fiind o limbă bazata 80% pe arabă. Iar locuitorii aduc un pic a mauri.

Mâncarea este groaznică. Nu ca ar avea probleme, dar maltezii nu ştiu să gătească. Singura mâncare bună a fost cea de la Pizza Hut, în piaţa din Buggiba.

Malta e o ţară idilică, în care îţi poţi face luna de miere sau în care să fugi de nebunia lumii. E o ţară mică, suficientă pentru doi îndrăgostiţi. Peisajele de pe stânci te fac să îţi ţii răsuflarea.

În drumul către casă, după o săptămână minunată, nu-mi puteam lua gândul de la Fereastra Albastră şi de la frumoasele legende care te duc în spate, mult, în timp…

Fereastra albastră

Templul Hagar Quim

Una dintre locaţiile unde s-au filmat scenele filmului Monte Cristo, Chateau d’If (varianta cu James Caviezel)

La Valletta - Fântâna celor trei giganţi, locul unde aveau capăt toate liniile de autobuze

Laguna Albastră

Marsaxlokk, sat pescăresc. Bărcuţe tradiţionale.

Detaliu, podea din Palatul Marilor Maeştri, La Valletta.

Vedere spre Marele Port, La Valletta.

La Valletta.

Popeye Village, locaţie unde s-a filmat Popeye Marinarul în 1980. Decorurile s-au păstrat.

Vedere din Grădinile Barrakka. La Valletta.

Biserica Ta Pinu, Gozo.

Intrarea în Mdina, vechea capitală a Maltei.

M-am săturat de reclame!

Mulţumesc lui Dumnezeu că nu îmi place să mă uit la televizor. Cred că mi-aş ieşi din minţi ca la fiecare 25 de minute filmul sau emisiunea la care mă uit să fie oprită şi să înceapă interminabilul moment al publicităţii. Când reîncepe programul urmărit, cu siguranţă nu îmi aduc aminte de firul epic. Şi pot asigura pe oricine că nu sunt senilă.

În altă ordine de idei, îmi mai cumpăr reviste. Nu mă deranjează că plătesc 5 sau 8 lei pentru una. Mă deranjează că nu găsesc substanţă în ele. Numai reclame. Eu pot înţelege că preţurile pentru o pagina dintr-o astfel de revistă e uriaş. Însă eu cu ce am greşit să dau banii pe o revistă din care pot citi numai jumătate. O predau ca şi maculatură, sau ce? Produsele prezentate şi recomandate de aceste reviste sunt in general foarte scumpe. Nu cred că majoritatea cititoarelor îşi pot permite lunar o pudră Dior sau un ruj Givenchy. Asta ca să mă rezum la cosmetice. Nu mai vorbesc de rochiţele de 1600 lei sau pantofii de 400 de euro, sume care depăşesc cu o mare viteză salariul mediu pe economie de 326 euro.

Alt lucru enervant pentru mine, îl reprezintă reclamele de pe faţadele clădirilor şi cele de pe ele. Când intru seara în Piaţa Victoriei mă simt agresată de neoanele imense şi colorate cocoţate pe clădiri. Estetic vorbind, strică totul. Sunt extrem de bucuroasă că dau în gropile de pe stradă holbându-mă la reclamele de la care nu îmi pot lua ochii. Nu înţeleg, la Tokio sau în Las Vegas, totul e reclamă. E ok. Alte culturi. Noi suntem în Europa, ori în Praga, Budapesta sau Viena eu nu am văzut reclame în centru. Om fi americani, sau japonezi?

Mai nou, îmi povestea o colega d-ale mele, care a fost ieri la o lansare de carte, reclamele există în cărţi. Era vorba de un soi hibrid de carte de bucate, în care reclamele la produse pentru gospodine erau foarte dese. Acum femeia când o citeşte, ce să facă oare, să gătească sau să se apuce de curăţenie.

Hărţuirea continuă la semafoare şi în cutia poştală unde poţi găsi fluturaşi la discreţie. Poate doreşti să cumperi ceva şi nu eşti suficient de bine informat.

E adevărat, reclama e sufletul comerţului. Dar lucrul făcut cu măsură, cred eu, dă mai multe roade, fără a stresa şi hărţui pe nimeni.

Traficul de zi cu zi

Mi-e dor de summit-ul NATO. Mi-e dor de vacanţa de Paşti – 1 Mai.

Urăsc traficul de Bucureşti. Peste tot maşini, şoferi, pietoni, gropi. Cred că apar peste noapte. De aiurea. Ideea e că mi-a ajuns. Urăsc să mai conduc.

 

Maşini parcate la colţ de stradă luând toată vizibilitatea, te obligă să-i calci pe pietoni, sau să intri nedând prioritate în maşina care trece prin faţa ta. Alte maşini mergând pe linia de tramvai, întârzie traficul acestuia, făcând călătorii să nu ajungă la muncă şi să fie penalizaţi pentru asta. La categoria şoferi, stăm şi mai bine. Scuipatul, legatul de familie şi decedaţi, urlatul şi luarea feţei sunt noul mod de comunicare intra-şoferească. Asta în cazul în care şoferul nu a lăsat maşina paralel cu bordură, triplând încă două autovehicule, de preferinţă un SUV şi un VAN. Bine, aici intervin şi pietonii care, evident, au păreri. În special cei fără permis. Poliţiştii de la circulaţie zac prin intersecţii, depăşiţi de situaţie. Nici măcar amenzi nu dau.

Cel mai rău este când plouă, ninge sau e ceaţă. Atunci, viaţa pe şosele ia sfârşit. Majoritatea uită să mai conducă. Organele de ordine rutieră stau ude, fluierând, bătând în parbrize şi urlând, nerezolvând nimic.

Eu m-am săturat şi plictisit să mai conduc în Bucureşti. După aproape 11 ani de şoferie, am devenit pieton. Am şi bicicletă, dar mi-e lene şi mi-e şi frică să ies pe şosea cu toţi dezaxaţii şi şoferii de duminică umblând liberi pe stradă. Aşa că, atunci când este soare, iau tramvaiul. Şi nu, nu iau penalizări pentru că nu lucrez în centru şi drumul e mai liber. Sunt contra valului. Dar tot mă enervez. Pentru că, atunci când nu citesc în tramvai, mă uit pe geam. Şi văd diverse creaturi scăpate din iadul şoferilor cum fac agerimi.

Cred că singura soluţie pentru mine este să mă înscriu la următoarea recrutare a celor de la Poliţia Rutieră. Îţi dai seama că, la absolvirea şcolii de agitat în intersecţie, este momentul în care i-am condamnat pe toţi la moarte. Nu o să mai aibă CEC-ul spaţiu pentru banii din amenzi. Dar din păcate, şoferii au scăpat. Nu pot fi primită la şcoala sus numită deoarece nu primesc persoane de sex feminin care nu au minimum 1.70 înălţime. Discriminare. De parcă mi-ar trebui cine ştie ce prestanţă oferită de înălţime ca să scriu o amendă…mă rog vreo 20 de milioane de amenzi.

 

Mda. Nu mai am ce spune. Mă resemnez pentru moment, în aşteptarea unei idei geniale de fluidizare a traficului de Bucureşti.

O carte de Huxley

Am citit “Punct contrapunct” de Aldous Huxley. Mi s-a spus că e minunată. M-am apucat să devorez pagină după pagină. 531 în total (în ediţia pe care o aveam în bibliotecă). Cu ce am rămas în urma finalizării ei aseară? Cu sentimentul că m-a plictisit teribil. Cu siguranţă eu nu ar trebui să comentez defavorabil subiectul unei carţi scrise de un autor premiat şi genial. Însă, în urma lecturii, eu nu am rămas cu nimic notabil. Evident, am citit destule cărţi îndoielnice, scrise de autori de duzină, însă de la ele nu aveam cine ştie ce aşteptări. De aici apare şi frustrarea mea. M-am aşteptat la cu totul altceva.

 

Cartea este remarcabil scrisă. Subiectul, şi el ar putea fi incitant. Însă ceea ce nu am găsit eu în toată povestea asta interbelică, sunt sentimentele. Nu este decât goliciune sufletească, expusă pragmatic, în pofida întâmplărilor din carte: iubire, crimă, moartea unui copil, boală, adulter, recunoaşterea greşelilor, negarea bătrâneţii. Adică eu am înţeles că este o abordare cu totul nouă şi îndrăzneaţă, în care monologul intrauman este principalul atribut al naraţiunii. Însă complexitatea personajelor ar fi trebuit să debordeze trăiri tumultuoase. Teoretic nu am ce să-i reproşez cărţii, este extrem de bine documentată, subiectul fiind contemporan scriitorului, face trimiteri la obiect, este structurată cum trebuie. Acesta este şi motivul pentru care citeam capitol după capitol, aşteptând să se întâmple ceva. Permanent apăreau noi situaţii, discuţii, gânduri, însă toate erau expuse rece, ca în spatele unui geam. Nu am putut intra în carte, nu am iubit şi nu mi-a displăcut niciun personaj. Sentimentele pe care le am pentru această carte sunt identice cu cele transmise de ea. Zero.

 

Aş putea-o recomanda numai celor ce pot citi cu detaşare. Stilul este inconfundabil şi foarte uşor de parcurs, logic, legat şi documentat.

Femeia

eu sunt femeia care pleacă din loc în loc. şi câteodată, mă mai opresc aiurea să iubesc. nicicând zilele nu-mi sunt mai pline ca atunci când dau de vreun bărbat frumos. mai sorb un pic din tinereţea lui, din ochii lui. doar inima i-o las. n-o iau cu mine. ce-ar mai face omul fără inimă?

eu sunt femeia care a iubit în fiecare colţ de lume. câte puţin. atâta doar cât să răsuflu. iar nopţile mele cele mai bune sunt cele care au o lună plină. căci numai atunci ştiu să cânte luceferii şi marea. şi tot atunci culeg o pulbere de stea şi-un val de apă ca să mă ţină până la următoarea mea oprire.

eu sunt femeia care apare în amurg ca o nălucă, furând arareori câte un zâmbet de îndrăgostit de altă fată. şi numai atunci plec cu amintirea că am lăsat un colţ din mine în fiecare el înfiorat de amăgire.

eu sunt femeia niciodată vinovată. căci ştiu să iubesc şi ştiu să dau…poate o speranţă, poate o mângâiere la cine ştie ce hotar.

acum eu plec.

din ciclul “cealaltă viaţă”