Am cunoscut cândva un înger. Era tare abătut. Îi murise omul. Nu sunt sigură dacă l-am întâlnit aievea sau umblând aiurea cu gândurile printre nori. Cert este că m-a impresionat profund lipsa pe care el o simţea. I-am văzut-o în ochi, în mâini şi-n aripi. Rătăcea căutând un anume mormânt, ca să poată plânge.
Nu am crezut că îngerii nu sunt mereu zâmbitori. Nu a vrut să îmi spună cum îl cheamă. M-am ţinut după el, ca vrăjită, încercând să calc numai pe urmele tălpilor lui goale. Am vrut să îi dau un pahar cu apă. M-a refuzat. L-am întrebat atunci ce o să facă. O sa plece din Rai, rătăcind alături de sufletul omului lui, sau va prelua un alt om la naştere. A dat din umeri, aripile căzându-i grele pe lângă trupul îmbrăcat în alb. Era ciudat pentru că nu era blond. Şi nici nu avea ochi albaştri. Nici măcar frumos nu era şi în plus era neras. Dar privirea lui, în care era adunată toată durerea lumii este cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată.
Îmi venea să îi pun o mie de întrebări, pământeşti, naive, despre vieţi de după moarte, grădini sau şerpi. Nu am putut să zic nimic. El mergea, vădit doritor de singurătate, aplecat spre amintiri.
„Şi totuşi, ce vei face?”, am insistat. Şi-a deschis aripile, s-a uitat la mine, mi-a zâmbit şi mi-a spus…”Mă duc să îmi jelesc omul”.
