Inorogul ce-a fugit din mine aseară, s-a întors spăşit acasă. A plecat crezând că va găsi ceva mai bun, spre sud. N-a aflat nici cuiburile de cocori, nici curcubeul înfipt în boltă. N-a găsit decât frunze. Dar nici pe acelea toate. Căci şi ele plecaseră suflate de vânt, cu vreo două zile mai devreme.
Inorogul ce-a fugit din mine aseară, mi-a promis că nu mai pleacă. A spus că măcar la mine câteodată este vară. Iar atunci când este iarnă, ninge şi se poate bucura de stele. A mai spus că-i plac totuşi ochii mei uneori gri, culoare furată de la furtuni. Şi apoi s-a culcat să-şi doarmă somnul lui de inorog hoinar.
I-am mângâiat coama albă, cu împletituri în spic. L-am sărutat pe frunte, ca pe un copil obraznic şi liniştit, numai în somn. Pe copita nepotcovită strălucea un colţ de luceafăr, cine ştie de prin ce văzduh căzut. L-am cules şi i l-am prins în frunte.
Inorogul meu, fugit cândva de-acasă s-a întors la mine. Hamul este în dulap. E un ham frumos, cusut din fire de ploaie. Dar nu i l-am pus niciodată. E adevărat, inorogii nu trebuie îmblânziţi. Ei mai fug de acasă câteodată.
din ciclul “cealaltă viaţă” 
