Grătarul românului

Am fost la grătar de 1 mai. La Braşov, după cum spuneam într-un post anterior. Nu o să vă plictisesc povestind ce am făcut şi ce-am mâncat. E irelevant. O să vă împărtăşesc despre pasiunea românului de a servi carne friptă în aer liber.

Românul, în cele mai frumoase gânduri ale sale, se visează grataragiu înnăscut. Nimic ieşi din comun până acum. Americanii de la care ne place să furăm diverse, fac grătar în aer liber. Însă noi, românii, furăm şi împrumutăm numai cele rele, pe cele bune, nici nu le băgăm în seamă. Cum spuneam, americanul face grătar cu prietenii, dar o face la el în curte sau în locuri special amenajate. Românul, nu. El o face, majestuos, obligatoriu cu auditoriu, în pădure, sau pe marginea şoselei, sau mai rău, în spatele blocului. De obicei grătarul este asezonat cu muzică, tare. Nu contează stilul, nu despre asta vreau să vorbesc, despre manele, populară, rock sau disco. Omul ascultă ce-i place, e ok. Dar dacă muzica nu depăşeşte nivelul decibelilor permişi de lege, deranjând vecini de bloc, de pătură sau de pădure, apoi acela nu este grătar.

Ce este mai trist este faptul că românul, când merge la grătar, nu ia cu el decât cele necesare săturării stomacului, negândindu-se şi la mediu. Nu săriţi, fiecare dintre noi greşeşte, dar românul nu ia cu el un sac pentru gunoi, un pahar de plastic pentru mucurile de ţigară sau o sticlă cu apă pentru stingerea jarului. Dacă jarul se stinge cât mai bea el o bere după masă, bine, dacă nu, să fumege acolo! Bun.

Românul e o specie impetuoasă de grataragiu. El, grataragiul cu experienţă, are nevoie de ajutoare. Vreo trei prieteni, cei mai gălăgioşi, care fiecare dintre ei are câte doi copii total needucaţi în sensul că în public nu se urlă, stau înconjurând fripturile arzânde, dând indicaţii cu mâinile în sân. Grataragiul, după o eructaţie provocată de berea servită înainte şi în timpul operaţiunii pe prăjire, îşi şterge mâinile unsuroase de poalele pantalonilor, simţindu-se ca un semizeu.

Evident, există şi alte caractere de grataragii, care fac totul cu conştiiţa lucrului corect, însă nu ei erau în discuţie.

Era o vorbă, care spunea că omul sfinţeşte locul. De-a lungul timpului m-am convins că omul, din păcate, a început să spurce locul.

ce lasă românul după ce face un grătar.