eu sunt femeia care pleacă din loc în loc. şi câteodată, mă mai opresc aiurea să iubesc. nicicând zilele nu-mi sunt mai pline ca atunci când dau de vreun bărbat frumos. mai sorb un pic din tinereţea lui, din ochii lui. doar inima i-o las. n-o iau cu mine. ce-ar mai face omul fără inimă?
eu sunt femeia care a iubit în fiecare colţ de lume. câte puţin. atâta doar cât să răsuflu. iar nopţile mele cele mai bune sunt cele care au o lună plină. căci numai atunci ştiu să cânte luceferii şi marea. şi tot atunci culeg o pulbere de stea şi-un val de apă ca să mă ţină până la următoarea mea oprire.
eu sunt femeia care apare în amurg ca o nălucă, furând arareori câte un zâmbet de îndrăgostit de altă fată. şi numai atunci plec cu amintirea că am lăsat un colţ din mine în fiecare el înfiorat de amăgire.
eu sunt femeia niciodată vinovată. căci ştiu să iubesc şi ştiu să dau…poate o speranţă, poate o mângâiere la cine ştie ce hotar.
acum eu plec.
din ciclul “cealaltă viaţă” 
